Autor:  Alexa Torontow 

Deseori în yoga aud: „Dă-i drumul, doar dă-i drumul, lasă totul să plece.”
Nu numai că aud asta, ca profesor, folosesc această fraza deseori în timpul cursurilor mele.
Este ușor de spus.
Nu la fel de ușor să o și faci.
Devine mai ușor prin practică, chiar devine. Însă din experiență mea, sunt momente în care nu trebuie să dai drumul și să lași totul să plece.
Atunci când se întâmplă ceva în viețile noastre, când ceva ne deranjează, ne frustrează, ne supără sau ne face să devenim atât de furioși încât ne vine să aruncăm toată mobila pe geam, sau atunci când ne simțim atât de umiliți încât ne dorim să ne ascundem în dormitor și să ne închidem acolo până ce rana începe să se vindece. Indiferent care este emoția, indiferent care este răspunsul, în mod special dacă este una recurentă – nu-i da drumul (sau cel puțin nu în momentul acela).
Stai cu ea, scufundă-te în ea și lasă să îți spele fiecare celulă a corpului. Las-o să se intensifice. Simte-o, simte-o cu adevărat, până la ultima ei fărâmă.
De ce?

downloadVăd emoțiile noastre, reacțiile noastre, ca pe frunzele unui copac. Rezultatul a ceva mult mai mare și mai adânc. Dacă urmezi acele frunze vezi că ele răsar din ramuri, vezi că ramurile răsar din trunchi, vezi cum trunchiul răsare din rădăcini.
Frunzele sunt rezultatul a ceva ce se află mult mai profund.
Emoțiile noaste, reacțiile noastre sunt doar frunze. Suprafața a ceva ce își are rădăcini adânci.
Urmărindu-mi emoțiile până la rădăcină a fost una dintre cele mai eliberatoare practici ale mele și cea care mi-a deschis ochii. Când mi-am urmărit emoțiile până la rădăcini, am fost șocată și fascinată să observ că, deși, ele arătau și se simțeau diferit, toate răsăreau din aceeași ramură, aceeași problemă.
Chiar dacă uneori veneau sub formă de furie, frustrare sau gelozie … toate își aveau originea în aceeași sursă.
Erau expresii diferite ale aceleiași probleme sursă.
După nenumărate eforturi , cu puțin succes, de a da drumul am decis să procedez invers.
Am observat și am lăsat toate sentimentele să mă umple complet.
Mi-am închis ochii și am meditat asupra sentimentului. Atunci ceva magic s-a întâmplat.
După ce mi-am urmărit emoțiile până la rădăcini, atunci când întrebarea: „De ce simt așa?” a încetat; atunci când am încetat să mă întreb: „De unde provine sentimentul acesta?”, fără săpături, fără alte întrebări, am ajuns la rădăcină. Știi doar atunci când ai ajuns la rădăcină și când ai ajuns acolo – pur și simplu știi.
Gândurile devin atunci liniștite. Spațiul dintre gânduri devine mai larg. A fost pur și simplu sentimentul de „a fi”. Momentul ce stă la baza pulsului vieții.
Prin scufundarea în emoție și urmărirea ei până la origini, am descoperit că în cazul meu toate proveneau dintr-un sentiment de „incompletitudine”, de „nevrednicie”.

Am început să contemplez asupra gândului de a nu fi îndeajuns, de a nu fi întreagă, de a nu fi „completă”. În această contemplare am realizat că așa cum frunzele sunt expresia copacului, și noi suntem expresia copacului, copacul vieții. Toți venim din aceeași sursă. Toți suntem ființe complete și abundente. Fără a fi nevoie să avem mai mult sau să fim mai mult. Nimic din toate acestea nu este necesar. „A fi” este suficient, complet, perfect.
Știu că nu sunt singura care a experimentat sentimentele de nevrednicie și de a nu fi suficient de… iar în acea zi am conștientizat ceva ce consider că fiecare din noi ar trebui să își reamintească zilnic:
Ești întotdeauna suficient. Ești suficient chiar în acest moment și exact cum ești în acest moment. Orice faci sau nu faci, nu poate schimba acest adevăr. Nu este nimic de adăugat experienței tale, nimic de adăugat pentru a fi întreg, complet, perfect.
Există o enormă înțelepciune în acele frunze – în acele emoții.
Dacă anumite frunze continuă să apară, poate că în loc de a le da drumul constant, rămâi cu ele. Urmează-le. Explorează-le rădăcinile. Ai să fii surprins de ceea ce o să afli.

Sursa articolului: http://www.elephantjournal.com/2014/08/when-you-shouldnt-just-let-it-go/

11911912965_7767ce35d2_b