Autori: dr. David Perlmutter M.D.dr. Alberto Villoldo Ph.D

Reţelele neuronale sunt tipare unice, create de milioane de neuroni interconectaţi. Neuronii individuali produc fibre nervoase, care se îndreaptă către ceilalţi neuroni, ca ramurile unui copac. Legăturile pe care le creează pot direcţiona traficul prin multe rute, într-o reţea extraordinar de complexă. Căile neuronale se pot uni, pentru a forma reţele prin care apar tipare particulare de gândire, de acţiune şi de reacţie. Cu alte cuvinte, reţelele neuronale din creier sunt constituite dintr-un grup de celule neuronale, care au învăţat să descarce impulsuri şi s-au conectat între ele, pentru a îndeplini o funcţie specifică, reproductibilă. Datorită reţelelor neuronale, sunteţi capabili să realizaţi sarcini cum ar fi să mestecaţi gumă, să pocniţi din degete sau să vă amintiţi versurile melodiei Hey Jude.

mind-control

CREAREA REŢELELOR NEURONALE ELEMENTARE

Pentru a supravieţui, un copil trebuie să-şi dezvolte un instinct pentru situaţiile de pericol potenţial. De aceea, încă de timpuriu în viaţă, dezvoltăm frici şi aversiuni în legătură cu evenimente şi experienţe, pe care, în mod corect sau nu, le percepem ca fiind periculoase. Multe dintre aceste aversiuni s-au dezvoltat în timp ce eram încă în pântecul mamei.

Un val de hormoni de stres trece bariera placentară şi informează fetusul, exact despre dispoziţia în care se află mama. Dacă mama e fericită, fătul e bucuros. Dacă mama se simte în siguranţă şi iubită, acest mesaj este înregistrat de către făt, care, de asemenea, se simte iubit şi în siguranţă. Dacă mama se gândeşte să întrerupă sarcina, reţelele neuronale din creierul fetal sunt codificate pentru teamă, deoarece el poate percepe, intuitiv, că viaţa sa se află în pericol.

în acest timp formativ prenatal se dezvoltă un mare procent de căi neuronale din sistemul limbic, creionând felul în care vedem şi simţim lumea şi determinându-ne personalitatea. Aceste înclinaţii sunt întărite, mai târziu, de către codurile de conduită şi de repertoriul emoţional pe care l-am învăţat de la părinţii noştri.

Până pe la vârsta de şapte ani, creierul uman este un câmp fertil, ce absoarbe informaţie – mai întâi din placenta mamei, apoi dintr-o serie de influenţe postnatale. Unele dintre acestea, cum ar fi atingerea iubitoare a mamei şi a tatălui, sunetul râsului familiar, îmbogăţesc creierul copilului cu experienţe pozitive. Alte experienţe – inclusiv acea primă inhalare a primei respiraţii – insuflă un sentiment de schimbare, dacă nu chiar de pericol, în această lume din afara mediului cald şi umed, din uterul mamei. In timpul primilor ani ai vieţii, creierul copilului este ca un aparat de înregistrare digital, setat să înregistreze în continuu. Sau, măsurată cu electroencefalograful (EEG), frecvenţa undelor cerebrale ale unui copil, de la naştere până la vârsta de doi ani, este în starea delta, care este şi frecvenţa undelor cerebrale la un adult care doarme, în cazul unui copil între doi şi şase ani, frecvenţa este în spectrul theta, care este acela al unui adult ce trăieşte o stare de imaginaţie, de reverie, sau de vis. Abia în adolescenţă, creierul unui copil capătă o maturitate funcţională, operând în frecvenţele superioare ale spectrelor alfa şi beta. Cu alte cuvinte, un copil sub şapte ani funcţionează, practic, într-o stare de hipnoză sau de visare, ceea ce-i permite reportofonului digital din creier să adune informaţii -şi să formeze căi neuronale – adecvate mediului tânărului, fără filtrul şi interferenţa logicii şi raţiunii neocortexului.

Apoi, între 7 şi 16 ani, se întâmplă ceva aproape contrar. Ieşim din modul de înregistrare şi începem să ne jucăm cu modul de ştergere/anulare, în timpul anilor de adolescenţă, creierul nostru elimină aproape 80% din conexiunile dintre neuroni, într-un proces cunoscut sub numele de simplificare sinaptică. De ce? Pentru că am învăţat ce se întâmplă în mediul din jurul nostru. Avem o idee destul de clară despre persoanele în care putem să avem încredere şi în care nu, despre cine ne oferă mâncare şi îmbrăţişări şi despre cine ne provoacă durere şi ne pedepseşte. Nu mai avem, deci, nevoie să strângem date din tot felul de surse, să explorăm opţiuni comportamentale şi să căutăm căi alternative de a experimenta lumea.

Puţin după adolescenţa târzie, devenim legaţi de tradiţie, ancoraţi în felul în care au fost lucrurile dintotdeauna, şi înrădăcinaţi în credinţa că toate vor rămâne la fel, chiar dacă lumea se schimbă în jurul nostru. Viziunea despre lume este stabilită – nu în piatră, ci în reţelele neuronale din creier. Aceste reţele neuronale comunică chimic şi electric, iar noi le experimentăm ca emoţii.

creier2TIRANIA EMOŢIILOR

Există multe şcoli de gândire în ceea ce priveşte emoţiile şi nu s-a concretizat o teorie universal acceptată sau o taxonomie a emoţiilor. Unii biologi vorbesc despre un set de emoţii instinctive, generate de nucleul amigdalian (care este implicat în procesarea memoriei reacţiilor emoţionale) şi despre un alt set, ca fiind experienţe conştiente, cognitive, generate de către cortexul pre-frontal. Pentru scopul acestei cărţi, vom folosi aceste descrieri.

Emoţiile cognitive sunt conştiente, originale şi de moment. Este normal să vă simţiţi bucuroşi, mânioşi sau trişti în diferite momente ale vieţii – de multe ori, fără un motiv evident. Niciun fel de gândire pozitivă nu ne va feri de ocazionale sentimente neplăcute. Din fericire, aceste sentimente nu durează prea mult. Chiar dacă aveţi anumite sentimente faţă de cineva, întreaga viaţă, aceste emoţii cognitive nu sunt apăsătoare, nici nu ocupă vreun loc în conştienta voastră, iar însuşi faptul că vi le amintiţi generează doar o senzaţie scurtă şi trecătoare. Amintirea persoanei iubite îţi poate da o senzaţie de căldură, a persoanei îndrăgite în copilărie, una de dragoste, iar a bătăuşului şcolii, una înfricoşătoare. Aceste emoţii sunt raţionale şi au un sens raportate la situaţia la care se referă..

Emoţiile instinctive sunt nocive. Când vă supăraţi, în timpul unei certe şi rămâneţi aşa multă vreme după ce aceasta s-a terminat, este un semn clar că trăiţi o emoţie instinctivă. Când sunteţi copleşiţi de un astfel de sentiment, vă treziţi că sunteţi supăraţi, fără să ştiţi de ce; partenera vă întreabă de ce aţi fost nepoliticoşi cu chelnerul şi voi nici nu vă amintiţi de acest lucru; cineva vă opreşte ca să vă pună o întrebare şi, fără niciun motiv, sunteţi gata să-i luaţi capul. Când funcţiile creierului superior încearcă să se interpună, ele sunt sabotate în mod automat şi chiar şi după mulţi ani de la consumarea evenimentului, vă găsiţi în situaţia de a vă convinge că aţi avut dreptate şi că cealaltă persoană a greşit. Aceasta are drept rezultat un refuz de a ierta – astfel că, prin fiecare reamintire a incidentului, adrenalina pompează în sistemul nervos şi corpul retrăieşte evenimentul, mereu şi mereu, ca şi când s-ar întâmpla din nou, iar voi vă puneţi problema cum aţi fi putut reacţiona diferit. Sistemul nervos se va linişti cu dificultate – uneori cu extremă dificultate.

Emoţiile instinctive sunt produse de către vechile instincte de supravieţuire – de multe ori, cuplate cu amintiri înăbuşite ale traumelor – care sunt implantate în creierul vostru. Emoţiile nocive ale fricii, amărăciunii, invidiei şi mâniei, care deseori sunt pasionale, uneori violente – şi, de fiecare dată, epuizante – nu sunt niciodată experienţe doar ale momentului prezent. De fapt, putem să le considerăm nişte erupţii cauzate de traume, care au fost imprimate în chiar structura fiinţei voastre. Aceste emoţii scot la suprafaţă întâmplări din copilărie, care se suprapun momentului prezent. Ele vă împiedică să trăiţi sentimente autentice, acum, în prezent. Toţi oamenii pe care îi întâlniţi vă amintesc de cineva întâlnit cândva, iar fiecare situaţie nouă pare un deja vu. în felul acesta, emoţiile instinctive sunt un fel de viruşi informatici vechi, care sabotează serverul central al creierului şi vă întunecă judecata. Iar toate acestea sunt obstacole în calea adevăratei experienţe spirituale.

întrucât aceste sentimente sunt asociate cu cele patru programe fundamentale ale sistemului limbic – frica, foamea, agresivitatea şi sexualitatea – ele sunt primitive şi instinctive, provenind dintr-un neurocomputer preistoric, pe care îl avem în comun cu mamiferele. Dacă aţi trăit abuzuri verbale sau fizice în copilărie, sunteţi în pericol de a asocia intimitatea cu pericolul, în cadrul familiei pe care o creaţi împreună cu partenerul vostru. O experienţă îngrozitoare, în timpul unei plimbări printr-un oraş mare, după căderea serii, vă poate face să asociaţi marile comunităţi urbane, cu pericolul, în acest fel, vă reaprindeţi jarul vechilor amintiri şi le aduceţi în prezent, unde încep să ardă cu mare intensitate.

Emoţiile instinctive persistă. Dacă sunteţi furioşi şi vă trece după câteva minute, aceasta este o emoţie cognitivă. Dacă sunteţi furioşi timp de 20 de zile sau 20 de ani, aceasta este o emoţie instinctivă. Emoţiile instinctive devin nişte programe nocive, care pun stăpânire pe întregul vostru neurocomputer. Aceste reţele neuronale ne determină să pierdem ani preţioşi într-o căsnicie violentă sau ne încătuşează de o slujbă care ne aduce numai frustrări şi insatisfacţii, în cele din urmă, când ne gândim că ne-a ajuns, putem să renunţăm la slujbă sau să rupem căsnicia, fără să înţelegem că ceea ce trebuie să schimbăm sunt, de fapt, reţelele noastre neuronale, prin care ne situăm în mediul şi în situaţiile actuale.

REÎNTĂRIREA CĂILOR NEURONALE NOCIVE Şl A CREDINŢELOR SUBCONŞTIENTE

Reţelele neuronale reprezintă o arhitectură dinamică, plastică, o constelaţie de neuroni care se aprind, pentru moment, pentru a efectua o sarcină specifică. De aceea, dacă zăboviţi mult asupra unui gând anume (bun sau rău) sau exersaţi o anumită activitate (benefică sau dăunătoare), întăriţi reţelele neuronale care se corelează cu aceste gânduri sau abilităţi. De fiecare dată când o situaţie vă reaminteşte de o experienţă reală din trecut, înfricoşătoare sau periculoasă, iar emoţiile instinctive sunt aduse la suprafaţă, acea reţea neuronală specifică este întărită. Ne întărim emoţiile nocive şi reţelele neuronale din sistemul limbic şi începem să creăm credinţe subconştiente despre viaţă. Aceste credinţe ne conduc acţiunile şi reacţiile, în toate experienţele.

PTSD, stresul emoţional şi suferinţa

Când suntem expuşi traumelor severe, putem dezvolta o afecţiune cunoscută drept sindromul post-traumatic de stres*. Studiile arată că majoritatea oamenilor se pot afla în situaţia de a experimenta cel puţin o situaţie ameninţătoare sau violentă, în cursul vieţii. Conform studiilor efectuate, chiar dacă o persoană se recuperează după PTSD, ea poate să prezinte, în continuare, simptome uşoare. (*Engl. post-traumatic stress disorder, PTSD)

în PTSD, multe dintre evenimentele tipice ale vieţii sunt direcţionate neadecvat prin sistemul limbic, unde retrăim, cel puţin dintr-o perspectivă emoţională, traumele sau evenimentele care ne-au frânt inima – chiar dacă acestea au avut loc poate cu zeci de ani în urmă. PTSD este complex, deoarece sistemul limbic, aşa primitiv cum este, nu poate simţi timpul, astfel încât nu poate face diferenţa între un eveniment dureros, care s-a petrecut acum 20 de ani şi amintirea acelui eveniment, declanşată de o situaţie asemănătoare din prezent. De exemplu, printre soldaţii întorşi din Războiul din Golf sau din războaiele din Irak şi Afganistan, era ceva obişnuit să devină neliniştiţi şi stresaţi, la auzul artificiilor sau al altor zgomote puternice, întrucât sistemul lor limbic nu putea înţelege că nu se mai aflau pe terenul de luptă, în mod asemănător, cuplurile care trec printr-un divorţ amar pot să recadă în starea de şoc, atunci când îşi aud reciproc vocile, chiar şi după ce au trecut mai mulţi ani de la terminarea căsătoriei.

Dar nu trebuie să fiţi diagnosticaţi cu PTSD, pentru ca evenimente chiar aparent benigne, să vă declanşeze reacţii emoţionale intense.

Această reîntărire poate fi făcută fără ştirea noastră, sau atunci când ne folosim de o traumă emoţională pentru a atrage mila din partea celorlalţi sau din partea noastră. Am putea spune, de exemplu: „Nu trebuie să mă comport cu maturitate; la urma urmei, am avut o copilărie groaznică”. Prin crearea şi repetarea unor astfel de afirmaţii, ne întărim reţelele neuronale şi obiceiurile emoţionale, care sunt la fel de distincte ca şi obiceiurile de postură provocate de un vechi traumatism cervical ce a afectat vertebrele şi muşchii coloanei vertebrale. Aceste reţele dau naştere unor emoţii, apoi unor credinţe care ne fac să preferăm durerea trecută, iar apoi unor comportamente care, în mod continuu, întăresc trauma şi sentimentul de milă pe care am învăţat să-l exploatăm cu succes.

Schematic, tiparul arată ca un cerc vicios, cam aşa:

 

TRAUMĂ → REINTĂRIREA TRAUMEI → REŢELE NEURONALE → EMOŢII→

CREDINŢE →COMPORTAMENTE →TRAUMĂ

 

Un asemenea tipar, repetitiv, circular, a avut odată rolul de a ne asigura supravieţuirea, dar a devenit nociv şi a dat naştere unor credinţe false despre lume şi cunoscuţi, întâlniri, prieteni şi chiar familie. Deoarece credinţele pot fi inconştiente, ele pot apărea în feluri care să ne surprindă. Putem începe o relaţie intimă, care se prăbuşeşte când descoperim că persoana nu este chiar cine credeam noi că este, dar această situaţie poate să fie produsul propriei noastre credinţe inconştiente – aceea că nu ne vom găsi niciodată un partener. La fel, am putea rata o extraordinară oportunitate de carieră, deoarece, în adâncul nostru, credem că nu o merităm.

într-un mod destul de straniu, putem chiar să întărim reţelele nocive stabilite de traume, prin faptul că reacţionăm cu teamă, faţă de o ameninţare reală. Din nefericire, de fiecare dată când o situaţie este chiar şi vag asemănătoare cu un eveniment dureros din trecut, un steguleţ roşu se ridică în creierul nostru mamifer şi o percepem ca pe o posibilă ameninţare. Aceasta se întâmplă, deoarece trauma nu este ceea ce ni s-a întâmplat în realitate, ci felul în care am păstrat-o în minte, ca pe o poveste. Altfel spus, suntem afectaţi de ceea ce credem că s-a întâmplat. Iar această poveste este ţinută în viaţă, în subconştient, fără ca noi să fim conştienţi de ea.

Alberto: Recuperarea sufletului

Una dintre pacientele mele era bântuită de o imagine recurentă a ei înşişi, de pe vremea când avea şase ani şi fusese lovită de un automobil, în timp ce mergea pe bicicletă. Deşi nu fusese rănită, Carol îşi amintea faptul că se afla sub vehiculul oprit, vedea partea de jos a motorului şi simţea duhoarea puternică de ulei şi unsoare. Când şi-a amintit de acest incident, şi-a adus aminte că şi-a strigat părinţii, dar că niciunul dintre ei nu i-a răspuns. Singurul care a ajutat-o a fost străinul care conducea automobilul.

După mai mulţi ani, Carol a continuat să fie bântuită de acest sentiment de abandon. Ea a simţit că mama şi tatăl ei nu au fost acolo, când a avut nevoie de ei şi că nu s-a putut baza decât pe străini, care erau aceiaşi oameni care îi puteau face rău. Lucrând cu această percepţie, reţelele neuronale din sistemul ei limbic i-au creat credinţe false despre prieteniile şi despre sistemele ei de sprjin – lucru care a condus-o la relaţii şi comportamente inadecvate.

Carol avea încredere deplină în oamenii pe care îi întâlnea în avioane şi la petreceri, dar nu avea încredere în familie şi în prietenii care au încercat, cu sinceritate, să o sfătuiască şi să o ajute. A simţit o furie teribilă fată de părinţii săi, dar i-a iertat pe străini, pentru fapte atroce.

Carol a început să se vindece, doar când am ajutat-o să-şi reamintească acel eveniment, în timpul unei meditaţii ghidate. Am convins acea parte a personalităţii sale, care „se dislocase” sau se disociase în timpul accidentului, să vină înapoi. Făcând acest lucru, a trebuit să o asigurăm pe micuţa Carol, că adulta Carol va avea grijă de ea şi o va întâmpina cu daruri şi cu frumuseţe. Şamanii numesc acest proces, recuperarea sufletului şi, drept urmare, am reuşit s-o ajut pe Carol să-şi recupereze calităţile pierdute ale sufletului său: speranţă, curiozitate, securitate, încredere şi spontaneitate, îmbrăţişând aceste calităţi, ea a deschis noi căi neuronale, care i-au permis să experimenteze lumea într-un mod mai creativ. Ea a început să perceapă oamenii şi situaţiile într-un fel nou, văzând oportunităţi, acolo unde, mai înainte, vedea doar adversitate.

OPRIREA TENDINŢEI CĂTRE SUFERINŢĂ

Timp de mulţi ani, psihologia a acceptat ideea că emoţiile distructive pot fi reparate prin terapie – o viziune care astăzi este pusă sub semnul întrebării, de către unii practicieni, care dezbat chiar şi legitimitatea psihologiei însăşi. Psihanalistul James Hillman scrie, de exemplu: „Eşecul psihoterapiei de a-şi clarifica legitimitatea a dat naştere unor psihologii, care sunt ştiinţe bastarde şi filosofii degenerate. Psihoterapia a încercat să-şi susţină pedigriul, prin însuşirea unor raţiuni nepotrivite pentru investigarea domeniului său. De vreme ce aceste metode împrumutate cad una după alta, psihoterapia pare din ce în ce mai dubioasă – nici fizică bună, nici filozofie bună, nici religie bună.” în profesiile noastre, noi (autorii) am ajuns să întâlnim mulţi psihoterapeuţi devotaţi, care lucrează în şcoli, închisori şi în centre de sănătate de cartier. Aceşti practicieni sunt dedicaţi total încercării de a-şi ajuta pacienţii să-şi aline suferinţa şi să se integreze mai bine în societate. Totuşi, suntem de acord că platitudinile psihologice populare şi spiritualitatea „modernă”, dincolo de a ne înnămoli şi mai adânc în poveştile noastre dureroase, au adus foarte puţine lucruri bune.

în vreme ce presa a popularizat probleme referitoare la părinţi nepotriviţi, la abandon şi la lipsa stimei de sine, nici comentatorii şi nici criticii nu ne-au oferit explicaţii satisfăcătoare, care să ne consoleze personalităţile complexe, în cel mai bun caz, atenţia presei şi dialogul deschis ne-au ajutat, pe mulţi dintre noi, să înţelegem modul în care evenimentele dureroase şi traumele suferite în copilărie ne-au modelat relaţiile. Totuşi, această înţelegere nu a reuşit să ne reconecteze reţelele neuronale din creier – reţele care ne ţin prizonieri în aceste poveşti -iar această reconectare ar fi singurul lucru care ne-ar ajuta, cu adevărat, să ne simţim mai bine cu noi înşine sau să fim liberi să avem vieţi mai împlinite.

în schimb, ne trezim explicându-ne, nouă şi celorlalţi, de ce suntem incapabili de iubire şi încredere, sau de ce ezităm să avem încredere în propria noastră valoare. Pretindem că aceasta se întâmplă deoarece mamele noastre nu ne-au crescut bine, sau fiindcă taţii noştri ne-au tratat rău. Cu alte cuvinte, continuăm să subscriem poveştilor subversive – dintre care multe sunt propria noastră creaţie – despre cine suntem şi ce suntem în stare să realizăm. Şi continuăm să cumpărăm tot felul de cărţi de auto-ajutorare, care sunt mereu în topul bestseller-urilor!

Aşadar, de ce nu ne facem bine? Deoarece căutăm răspunsurile, în locul nepotrivit!

Extras din cartea: Neuroştiinta Iluminării. dr. David Perlmutter M.D. dr. Alberto Villoldo Ph.D, Ed. For You, 2013” 

creier_interesant